ziua în care se aud pași în ograda pustie

Casa de la marginea satului
pare să fie uitată
de ai ei stăpîni.
Cuprinsă de zăpada așternută de timp.
Fumul din hogeag a încremenit,
iar ușa a înghețat de frig.
Ograda pustie
a uitat ce înseamnă pași.
Pereții casei dornici să audă voci,
au muțit.
Se apropie ziua în care
sufletul rămas singur,
vine de departe
să facă curat la casa celor pe care
îi iubește cel mai mult.
Intră pe poartă,
salută copacii și obiectele nemișcate.
Aruncă o privire în juru-i,
se așează pe buturuga din fața case-i,
și începe să plîngă.
E liniște..
se aud doar lacrimile care-i cad încet pe obraz.
Nu e nimeni s-o poată-nțelege
nu e nimeni s-ăi asculte durerea
nu e nimeni să-i mîngie umărul
ostenit de destin.
Ani de-a rîndul sufletul rămas singur
e întîlnit de nimeni,
așteptat de nimeni,
iubit de nimeni
și judecat de toți.