ura ce-a răsărit din trădare

Ceea ce mă caracterizeză pe mine este că nu pot ierta. Iertarea nu înseamnă nicidecum uitare sau invers. Mă consider a fi rezistentă, deşi, trădarea mă răneşte dur. Poate că anume din acest considerent urăsc indivizii care au făcut apel la această formă de "atac".

rănită de cuvinte
cu rădăcini adânci în al meu suflet.
şi e nevoie de tupeu
pentru că termenul de "valori" a dispărut din vocabularul pe care-l posedă.
m-am descoperit un pic altfel,
deşi, credeam că pot ierta, cândva,
acuma, sincer, nu mai pot.
a ierta înseamnă a-i oferi duşmanului o şansă să-ţi fie prieten
sau să te rănească pentru a doua oară!?

Nu că n-aş vrea, ci nu pot!

e banal să crezi în oameni!

Sunt zile în care râd cu poftă și zile în care existența mi se pare atât de dificilă, încât sunt gata să renunț, da, să renunț la tot. Și nu vreau să judec pe nimeni pentru trăirile mele, dar uneori am senzația că lumea e prea  dificilă.
De viața mea nu-i pasă nimănui, ba nu, le pasă celor pe care îi cataloghez drept icoana sufletului meu. Indiferența în zilele noastre face vârf, chiar mă irită. Am realizat că e banal să crezi în oameni. Că oamenii sunt cei care te lasă să cazi de la înălțime și nu le pasă de ce va urma. Dacă cineva îți zâmbește frumos și schimbă câteva replici cu tine nu înseamnă că îți dorește binele. E doar o umbră care s-a rătăcit pe axa timpului tău și care evident va dispărea. În zilele noastre (a face bine) se echivalează cu o faptă neobservată. Pentru ce-ai făcut ești considerat ca fiind un  om "bun" doar azi. Mâine- nu există.
O doză de nervi mă face să-mi schimb ființa. Să mă urăsc pe mine pentru că nu știu să refuz, să aleg oameni sau să am încredere în ei. Și nu e vorba de naivitate, ci de bunătate. Ceea ce s-a pierdut pe axa timpului sunt valorile umane. Valori sunt și acum, doar că sunt trecute prin filtrul nebuniei.
Niciodată n-am înțeles oamenii care zâmbesc fals. Îi consider a fi nebuni sau mai la modă ar fi fățarnici, adică cu mai multe fețe.
Stau și mă gândesc că dacă într-o bună zi cineva mă va întreba dacă am prieteni, cred că voi rămâne fără replică. Îmi e greu să răspund sincer la această întrebare, nu că aș ține în secret, ci pentru că eu nu știu pe cine să numesc, astăzi, prieten. Și dacă "face" sau nu.
De azi îmi voi modela în gând un prieten imaginar pentru a mă plânge acestuia, sper să-mi reușească să-l modelez ideal.
Sufletul meu e gata să se deschidă în fața unui prieten și nu "prieten".

despre cei pe care i-am întâlnit...

 
   Da, amintirile uneori mă răscolesc. Se întâmplă să mă ascund pe câteva clipe de prezent și atunci cad în prăpastia amintirilor. Până acum am întâlnit oameni cu chipuri diferite, cu suflete diferite și cu totul alte valori. Totuși, fiecare individ care apare în viața noastră ne lasă o pată de amintire.
Deci, pot să spun că astăzi a fost o zi dedicată trecutului meu, am încercat să-mi închipui cum arată astăzi oamenii care m-au marcat într-un fel sau altul și care este destinul lor. Îmi place să cred că toți sunt bine și că într-o bună zi îi voi zări întâmplător pe stradă.
Timpul se scurge cu o viteză accelerată și ia cu sine indivizii care îți sunt dragi, iar în schimb îți dăruiește alți oameni cu alte interese, care ulterior pot deveni prieteni.
Și au existat, nu unul, doi sau trei, au fost mulți dintre cei pe care îi consideram prieteni. Da, și aveam frica să nu-i pierd peste ani, dar, uite că nimeni nu are misiunea de a ne întreba dacă îți place sau nu ideea despărțirii.
Cert este că mi-e dor de mulți. Nu-mi doresc imposibilul, mi-ar fi suficient să schimb două vorbe de suflet și să-i privesc pentru câteva clipe, ca mai apoi să pot să mi-i inchipui. Pentru mine contează fiecare individ care apare în calea vieții mele, aici mă refer la cei care au fost, care sunt și care vor mai fi.
Mi-e dor de voi, sper să fiți fericiți acolo unde sunteți!