Mi-e frică să nu rămân singură atunci când am să mor

mi-e frică să nu rîd atunci cînd cineva undeva plânge

mi-e frică să nu muțesc atunci cînd o să am a spune ceva

mi-e frică să nu cad atunci cînd voi ajunge sus

mi-e frică să nu rănesc atunci cînd gura nu tace

mi-e frică să nu pierd oamenii dragi sufeltului

mi-e frică să nu renunț la ce-i al meu

mi-e frică să trăiesc

și nu mi-e frică..

să MOR.

inima știe pe cine iubește

Am transformat totul...

ura în dragoste

supărările în sentimente

lacrimile în zîmbet

doar pentru ca să uit,

să merg înainte,

sa-l țin de mînă,

să-i vorbesc

și să aud de mii de ori:

 "promit că am să mă transform în băiatul perfect",

deși, nu există.

Negativul din el mi-a injunghiat trupul

și m-a făcut să accept tot răul din el.

Răul frumos și plin de emoții.

Uneori, starea mea de spirit își iese din fire

și îmi solicită singurătate,

acceptă doar gîndul,

pentru că inima știe pe cine iubește.

nisipul aleargă trei ani

Clepsidră
de numai trei ani,
dintre care deja un an de nisip s-a scurs.
Prin sticla transparentă
privesc cum un fir de nisip aleargă după celălalt,
vrea să nu rămînă în urmă,
sau poate vrea să mă vadă bătrână
cu ochelari și părul de culoarea zăpezii.
Și nici doi  n-au mai rămas.
Regretul apare prea devreme
din cauza sufletelor care am reușit să le îndrăgesc
sau poate din simplu fapt că mi se va întîmpla
o nenorocire?!
Nu știu,
sufletul meu nu poate răspunde la testul pe care il propune creierul.
Sunt prieteni,
dar pot fi și dușmani.

ziua în care lăcățile rămân stăpîne

Pentru că e vineri!

Toc..Toc..
se aud papucii pășind de-a lungul coridorului.
Toți s-au refugiat,
lăcățile au rămas să păzească ușile închise.
Dacă rămîn acolo,
am să tresar de la zgomotul creat de nimeni.
Vineri-ziua în care pot fi fericită,
pentru că din nou pătrund în atmosfera caldă și  luminoasă.
Mai profit încă..
de zilele când pot să mă întorc acasă!

14.11.3013

Sala în care cuvîntul nu e auzit.
Privirile se pierd printre  felinare,
iar sufletele plutesc pe deasupra capului,
pentru că tipul responsabil de volum
a murit într-un vis.
Eu mă retrag în cămeruța din spate,
închid ușa
și strîng gîndurile din căpșor.
Cu pixul în mina dreaptă,
urechile bolnave,
încerc să înțeleg ce se petrece
dar..nu pot.
Nu pot,
 pentru că tipul a uitat să stingă vocea puternică neauzită.
Multe suflete îți etalează visul,
iar eu deschid ușa, privesc înainte și îmi întreb Eul..
-Oare nu sunt și eu un om talentat?

mort.coșmar.vis.

Gînduri ciudate înșirate la prima pereche.

(15.11.2013)

Miroase a pământ în casa bunicii.
Ustură ochii
și toți plâng.
Totul e negru,
iar cuvintele rătăcesc printre lacrimi.
Durere,
și oaspeți triști.
Masa din mijlocul camerei
e plină de ceară.
În întunericul casei
se ivește o lumină de lumânare
care zace între două mîini.
Mîini reci,
dar flacara fierbinte.
Oricît ar arde para
mîinile rămîn gheață.
Totul e atît de trist
încît bunica a închis ochii.
Am strigat,
și m-am trezit din coșmarul trăit în vis.
Lumina era stinsă,
pentru că s-a stins.
Am întors capul
iar în partea opusă
stătea bunica cu ochii deschiși
și mă privea cum o visez.

Trei vampiri stau la colțul mesei rotunde

Inspirație din jurul mesei.

Gînduri tipărite de(M. Rîțoi/V.Basoc/M.Manastîrlî)

E seara în care...
scrumbia zace fără suflare în sicriul alb
de formă rotundă.
În jurul mesei stau trei vampiri,
așteaptă și vorbesc despre lucruri ciudate
cu gura închisă și dinții tociți.
O seară obișnuită dar totuși specială.
Morții așteaptă cu gura deschisă
să înghită un cadavru cu gust sărat.
Se aud pașii muți,
ușa se deschide și nu putem intra
în camera imensă și neîncăpătoare,
care devine gazda celor 3 vampiri-prieteni.
Peștele întins în sicriu pare a fi hrana
celor care se mișcă în jurul mesei rotunde.
Cadavrul pare să aibă mulți copii
copii mici, care se aseamănă mai mult cu niște atomi
de culoare cenușie rămasă de la focul de peste drum.
După un "BUN VENIT" în camera X
întind mîna stîngă spre coada scrumbiei,
iar cu mîna dreaptă îmi fac semnul crucii.
Guust sărat și plăcut
atunci cînd ești înfometat.
Tăcere..Tăcere...
e o tăcere asurzitoare.
Toți stau cu mîinile întinse deasupra mesei
imense pe care domnește scrumbia moartă.
Golurile ce pătrund în noi
se spulberă-n tăcerea surdă.
Noi vom striga în van
ca veșnicia să ne-audă.
Glumești pe vechi în casă nouă
cu voci clinchititor de pline
și cu obsesii amorțite-n minte.
Stau morții trei la colțul mesei nevăzute
și rîd suspicios mîncînd deja cartofi.
Credeam că hrana-i va înveșnici,
dar au murit și astăzi s-au întors flămînzi fiind din nou.
Cu un cartof în gură stă scrumbia
și rumegă-n tăcere morții.
Sicriul pare că s-a dezgolit.
Pămîntul sec înghite viața lor.
Cad lacrimi,ceapa ce-a venit la ritual e tristă
și cu ulei m-am îmbătat.
Miroase-a spumă...
Miros de la butoiul fără vrană,
cavoul plin de lacrimi este gol,
imensitatea mesei e neîncăpătoare
și stăm cu tălpile-n cavou.
Dar dintr-o dată camera s-a luminat
cartoful cel mai mic a înviat
atomii din scrumbie au orbit,
iar morții rîd că totuși au murit.
Un gînd nebun în gol s-a  prăbușit,
iar tu amice încă n-ai venit.
Stau moarte trei, cu sufletu-nsetat
și spunem gînduri greu de rumegat.
Orînduiala veche a căzut
și totul s-a sfîrșit cum a-nceput.
Stau coji murdare lîngă oase de schelet
spunînd "adio" unui mic secret,
iar gura nu mai tace,
a muțit.
Un fluture îmi intră-n creier,
iar viața ei răsare prin stomac.