e banal să crezi în oameni!

Sunt zile în care râd cu poftă și zile în care existența mi se pare atât de dificilă, încât sunt gata să renunț, da, să renunț la tot. Și nu vreau să judec pe nimeni pentru trăirile mele, dar uneori am senzația că lumea e prea  dificilă.
De viața mea nu-i pasă nimănui, ba nu, le pasă celor pe care îi cataloghez drept icoana sufletului meu. Indiferența în zilele noastre face vârf, chiar mă irită. Am realizat că e banal să crezi în oameni. Că oamenii sunt cei care te lasă să cazi de la înălțime și nu le pasă de ce va urma. Dacă cineva îți zâmbește frumos și schimbă câteva replici cu tine nu înseamnă că îți dorește binele. E doar o umbră care s-a rătăcit pe axa timpului tău și care evident va dispărea. În zilele noastre (a face bine) se echivalează cu o faptă neobservată. Pentru ce-ai făcut ești considerat ca fiind un  om "bun" doar azi. Mâine- nu există.
O doză de nervi mă face să-mi schimb ființa. Să mă urăsc pe mine pentru că nu știu să refuz, să aleg oameni sau să am încredere în ei. Și nu e vorba de naivitate, ci de bunătate. Ceea ce s-a pierdut pe axa timpului sunt valorile umane. Valori sunt și acum, doar că sunt trecute prin filtrul nebuniei.
Niciodată n-am înțeles oamenii care zâmbesc fals. Îi consider a fi nebuni sau mai la modă ar fi fățarnici, adică cu mai multe fețe.
Stau și mă gândesc că dacă într-o bună zi cineva mă va întreba dacă am prieteni, cred că voi rămâne fără replică. Îmi e greu să răspund sincer la această întrebare, nu că aș ține în secret, ci pentru că eu nu știu pe cine să numesc, astăzi, prieten. Și dacă "face" sau nu.
De azi îmi voi modela în gând un prieten imaginar pentru a mă plânge acestuia, sper să-mi reușească să-l modelez ideal.
Sufletul meu e gata să se deschidă în fața unui prieten și nu "prieten".