discurs portret

 Îmi reamintesc de o sută de ori pe zi de faptul că viața mea lăuntrică și exterioară depinde de munca  celorlalți oameni, nu numai a celor vii, dar și a celor care au murit, și că trebuie să fac la rîndul meu efortul de a le dărui ceva, pe măsura celor primite de la ei.

Trei august 2006, o zi obișnuită, dar totuși specială, ziua în care mama mi-a dăruit un cadou viu. Cert este că l-am așteptat mulți ani, dar vorba ceea, cînd îți dorești ceva cu adevărat,  Dumnezeu îți dăruiește. Da, așa a fost și la mine, mereu mi-am dorit o soră mai mare , însă, n-a fost să fie așa. Și iată că într-o zi  m-am gîndit că dacă eu nu am avut parte de o soră mai mare, aș putea eu să fiu. Și pentru că există creatorul suprem care ne citește gîndurile, peste cîțiva ani mi-a dăruit  un îngeraș de fetiță. Totuși, cea mai mare coincidență a fost că a văzut lumina zilei cu o zi înainte de ziua mea, și respectiv a devenit cadoul meu pentru toată viața.

    În întunericul lumii și-a început existența o princesă , cu părul lung, brunet, ochii mari și căprui. O frumusețe de fată cu inimă mare, cu gînduri bune și suflet curat. O ființă gingașă și plină de vise. E abia la început de drum, dar  visează la lucruri mărețe, analizează toate profesiile cunoscute și le spune părinților că atunci  cînd va crește mare o să se facă medic. Crede că dacă va fi medic, o să le dăruiască celor pe care îi iubește „viață fără de moarte”.

 Deși are doar 7 anișori , gîndește matur. Uneori îți spune niște lucruri ciudate, dar  adevărate, despre VIAȚĂ.  Ea știe cum să-ți readucă zîmbetul pe față atunci cînd uiți să zîmbești. Ea știe cum trebuie să creeze o atmosferă frumoasă în familie. O fire creativă și curajoasă. Sărbătorile îi sunt cele mai dragi, e un motiv de a crea tuturor daruri. Pictura o caracterizează,  îi place să dăruiască desene proprii celor apropiați. În drumul vieții sunt și zile mai complicate, ajunși la limită... părinții cu inima frîntă, ne părăsesc și pleacă la mii de kilometri de copii, doar ca să ne poată crea condiții.

Au plecat și ai mei, cel mai trist a fost că sora mai mică a fost nevoită să rămînă printre străini. Cred eu, că a fost cea mai grea perioadă din viața ei, cu toate că nu a durat prea mult.

Avea o carte de la grădiniță în care trebuia să scrie zi de zi, iar în partea de  jos  a paginii trebuia să aleaga un desen după dispoziție. Și ce credeți că alegea?  Era o alegere după starea pe care o avea  “un copil care plînge”.  Am întrebat-o, de ce ? Răspunsul ei a fost scurt și clar: “pentru că mama m-a lăsat”.  Era conștientă că se va întoarce curînd, însă motiva prin faptul că: “nu vreau să-mi cumpere nimic,  vreau doar să vină mama acasă”.

Am învățat foarte multe lecții de viață de la ea, de la un copil care crește sub privirea mea.

Am învățat că indiferent de situație nu trebuie să-ți lași copii printre străini.

Am învățat că dacă ai o soră, poți să fii fericită.

Am învățat că poți să zîmbești și fără motiv.

Am învățat că și un copil mic îți poate alina durerea.

Am învățat că nu trebuie să renunț niciodată la visele mele.

Am învățat că poți învăța și de la cei mai mici ca noi.