Și mii de sate fără oameni sunt risipite de tăceri.

Răsună un strigăt răgușit din prispa cea de altădată.

E o bătrână ce-a orbit de anii ce îi duce în spate.

Un suflet dintr-o mie, pierdut în a sa casă.

Și am născut copii, cândva, în lumea asta.

Acum rămas-am singură în al meu cuib.

Un cuc străpuns de amintire și dor enorm de un trecut.

Să fie oare ăsta destinul dăruit de dumnezeu?